de Sandra Silvășan, participanta la atelierul de scriere creativa
Umbra mea se prelungește pe asfalt. Pot să privesc cu exactitate imaginea gri a părului meu care flutură în vânt.
O voce bărbătească îmi răpește atenția. Îmi conduce privirea înspre stânga, în piața întinsă. Trece un bărbat. Vorbește la telefon, vorbește tare. Consolează pe cineva, dar nu consolează cu adevărat, se simte de parcă ar trece sub tăcere ceva important.
Pe urmă dispare.
Rămân singură, și totuși înconjurată de zgomote. Se merge, când pașii întâlnesc pământul se aude POC. POC-POC-POC.
Un porumbel zboară deasupra capului meu. Altul gângurește.
Bătăile clopotelor umplu piața.
Observ două umbre mai mari. Ambele se apropie de mine. Cineva mă atinge. Îl văd, dar nu-l simt. În fața ochilor mei, soarele plutește, culorile se amestecă într-un dans de neoprit. Lumea se învârte aleatoriu.
Știu totul, dar nu simt nimic.
Felul în care oamenii trag de corpul meu nu mă uimește.
Privirile speriate ale pietonilor nu-mi aduc empatie.
Piața Unirii dispare în ceață, se transformă într-un râu fictiv. De neatins.
Încet, îmi duc mâinile la față. Oamenii strigă la mine, urechile mele reduc totul la tăcere.
O singură pată de sânge apare pe suprafața mâinii mele stângi.
Cu o expresie alertă, ochii mei se plimbă prin împrejurimi.
Acolo unde umbra mea se întindea pe jos cu câteva secunde în urmă, se află acum un corp.
Aud deja sirena mașinii de poliție.
